joi, 8 octombrie 2009

Republica Ignorantă România

Am purtat în ultima vreme câteva discuţii despre activism civic / politic cu nişte amici de-ai mei - oameni raţionali, nu glumă, şi în momentul în care a ajuns în discuţie eventualitatea în care vor vota la apropiatele alegeri prezidenţiale, am primit raspunsul conform căruia votul lor nu contează, deoarece, nu are cum să conteze votul lor, din moment ce ei sunt o insulă raţională, (un individ) într-o mare iraţională (toţi cetăţenii cu drept de vot)
Acest argument care nu denotă chiar deloc raţionalitate poate fi desfiinţat constatând faptul că face abuz de logică circulară. Respectivul individ nu votează, deoarece votul lui nu contează, ghiciţi de ce... din cauză că nu votează. Păi cum naiba era să conteze un vot inexistent?
Se poate vorbi de probabilităţi şi de număr de voturi, abia după ce votează, nu înainte de-a nu vota...!

Ei spun că nu merită să te baţi cu morile de vânt deoarece nu şi-au scos spadele împotriva morilor de vânt. Mai spun că nu merită să mănânci deoarece oricum o să-ţi fie foame. Şi mai spun că de fapt, nu merită să acţionezi în nici un fel pentru a-ţi impune o anumită idee în societate deoarece sunt alţii, care îşi impun propriile idei. Dar dacă alţii pot să-şi impună propriile idei, mă întreb de ce nu am reuşi toţi să impunem nişte idei, mai ales având în considerare faptul că există idei mai bune şi idei aberante sau imorale.


Poate pare amuzant, dar nu este deloc aşa; persoanele care mi aduc aceste argumente, fac uz serios de logică în 95% din activităţile pe care le performează, şi pot întreţine conversaţii elevate cu aceste persoane pe o largă varietate de subiecte. În afară de acesta.

Oricum, prefer să aduc probe serioase în defavoarea poziţiei pe care aceşti indivizi o susţin, deoarece din experienţa pe care o am, logica pură nu a convins prea mulţi oameni - aruncaţi un ochi în realitate şi veţi înţelege ce spun.

Iată istoria responsabilităţii cetăţenilor Republicii Ignorante România vis-a-vis de propriile lor drepturi - în principal vis-a-vis de dreptul de a-şi exprima o opinie, şi de a contribui la adoptarea anumitor decizii în conformitate cu părerile lor:

Prezenta la vot a romanilor a scazut constant din 1990, cand au avut loc primele alegeri libere, pana la alegerile din 2008 sau la europarlamentarele din 2007. Daca in '90, participarea la alegeri a fost de 86%, in 1992 si 1996 a scazut la 76,3%, respectiv 76%, in 2000 a ajuns la 65,3%, in 2004 la 58,5%, pentru ca dupa 18 ani sa scada la 39,2%, la alegerile legislative din 2008.

Ei bine, iata cum putem să constatăm că la 30 noiembrie 2008, 60,8% din populaţie a considerat ca votul ei este insignifiant. Ok, poate nu s-a înţeles. Să repetăm:

60,8% din populaţie a considerat ca votul ei este irelevant! Staţi ca încă nu pot să-mi revin din şoc!
Cum adică majoritatea populaţiei nu poate decide? E vorba de bună seamă de vreun science-fiction... Nu. Din păcate e vorba de realitate. Oricum nu sunt de acord cu dictatura majorităţii, dar, în acest caz, nu pot decât să rămân contrariat, observând că nici măcar aceasta nu mai funcţionează!

Lăsând la o parte absurditatea realităţii care ne domină vieţile, nu pot să nu mă întreb cum s-a ajuns la această situaţie, în care oamenii inteligenţi au pierdut orice speranţă de a-şi determina viaţa, altfel decât la modul subiectiv. Despre aceasta însă, cu altă ocazie.

Revenind la subiectul curent, votul în sine nu este decât o temă izolată. Problema mult mai gravă, ţine de încălcarea drepturilor cetăţenilor, performată exact de către aceia care sunt plătiţi de cetăţeni să vegheze la respectarea acelor drepturi. Şi aceşti cetăţeni stau şi se uită consternaţi, spunând că nu ei nu pot schimba nimic. Mai mult, se uită şi la persoana mea cu aceeaşi consternare, ştiind faptul că sunt un activist, şi îmi pun întrebări imbecile de genul: Ce câştigi din asta?

Câştig cam atâta cât poate câştiga un activist izolat, care se uită cu tristeţe la situaţia în care s-a ajuns, o depresie psihică totală bazată pe ignorarea conştientizării ei. Nu a fost prost cel care a spus - "divide et impera". Putem să constatăm pe pielea noastră cât de bine funcţionează această tehnică prin care majoritatea populaţiei este redusă la tăcere şi astfel tranformată nu într-o minoritate ci într-un zero absolut.

Foarte interesant ar fi dacă aceşti indivizi s-ar trezi deodată din beţia perpetuă în care se complac şi ar realiza că pasivitatea lor faţă de cauzele problemelor cu care se confruntă zilnic nu este decât o manifestare demnă de o rocă, nu de un om.





Citeste tot...

marți, 25 august 2009

Esenţa discriminării

Lucruri ciudate se întâmplă în ziua de azi. Am auzit că în S.U.A. s-a dat o lege care stipulează următoarele:
Cetăţenii de origine afro-americană, (inclusiv preşedintele Obama) sunt obligaţi să sponsorizeze întâlnirile lunare ale IKA, care sunt de fapt cavalerii Klu Klux Klan-ului.
Biserica lui Fred Phelps, Westboro Baptist Church, trebuie să plătească la stat anual, o taxă din care se vor construi baruri pentru homosexuali, iar evreii americani sunt obligaţi să plătească o taxă care se va duce în buzunarele Partidului American Nazist.
În acelaşi timp, creştinilor ortodocşi din S.U.A. li s-a retras din salariu un procent astfel stabilit, încât să permită construirea unei catedrale catolice în New York. Conform legii, fanii muzicii hip-hop trebuie să cumpere cel puţin un CD al formaţiei de metal numită Slayer, iar fanii de death-metal să se ducă la două concerte de muzică country.

Legea mai dictează că din contribuţia la bugetul de stat a necolecţionarilor de timbre se vor tipări 10 noi serii de timbre, din contribuţia ecologiştilor se vor organiza câteva turnee de vânătoare prin Munţii Stâncoşi, iar taxele plătite la Stat de către membrii Comunităţii Ateiste din Austin vor fi folosite la inaugurarea unui nou post TV pentru propovăduirea religiei protestante în localitate.

Se mai vizează şi reglementarea raporturilor între cei care cred şi cei care nu cred în astrologie, în sensul că necredincioşii au obligaţia de a-şi face cel puţin o astrogramă pe an, la fel cum se reglementează şi raporturile între cei care cred că există un triunghi cu patru laturi şi cei care nu. Cei care nu cred în posibilitatea logică a acestui concept, sunt constrânşi prin lege să contruiască primul centru pentru cercetarea ştiinţifică a triunghiurilor cu patru laturi.

Vi se pare frumoasă această lege? Bineînţeles că aberaţiile extreme prezentate mai sus nu au legătură cu realitatea şi o astfel de lege nu ar trece nici măcar de un parlament al bacteriilor. Probabil câteva dintre articolele legii au provocat zâmbete, tocmai din faptul ca nimeni nu-şi poate imagina că aşa ceva se poate întâmpla. Se întâmplă totuşi, în România, ţara tuturor posibilităţilor. Ei bine, în această ţară mirifică, statul sponsorizează construcţia, repararea de biserici şi plata preoţilor, din taxele plătite la buget inclusiv de către atei.

Este o chestiune cu desăvârşire absurdă, şi primii care ar trebui să se pronunţe împotriva ei sunt credincioşii ortodocşi. În Biblie nu scrie despre atei, decât că, trebuie să păţească nişte lucruri dureroase, dar nimic legat de modul în care trebuie folosite contribuţiile lor la bugetul statului. Şi ceea ce este şi mai ciudat este că presa, care ar trebui să semnaleze orice încălcare a principiilor democratice, tace mâlc, ca şi cum ar fi ingerat o remorcă de somnifere. Nu neagă nimeni dreptul unor oameni de-a se asocia în anumite clădiri şi de a-şi manifesta anumite idei, dar este imoral ca cetăţenii ce nu aderă la acele idei să fie obligaţi de către stat să sponsorizeze construcţia de noi locaţii pentru aceste evenimente, şi să sponsorizeze promovarea acelor idei prin şcoli. Sunt imorali toţi cei care promovează această stare de lucruri, iar cei care o cunosc, şi nu iau poziţie împotriva ei, sunt ignoranţi faţă de principiile democraţiei, ca să nu mai menţionez şi alte lucruri faţă de care sunt la fel de ignoranţi.

Eu nu pot să mărturisesc, decât că sunt adept al ideii conform căreia în urma experimentelor genetice efectuate pe porci, se vor putea crea în laborator porci zburători, şi, în acest sens, solicit guvernului o ordonanţă de urgenţă prin care să se aloce de la buget o sumă infimă din PIB, special pentru cercetarea porcilor zburători, şi pentru reunirea celorlalţi ca mine, în grupuri de discuţie în care să dezbatem această idee.

Citeste tot...

sâmbătă, 27 iunie 2009

Testosteronul si pisicile

Exista un munte de dovezi care confirma originea evolutionista a omului dintr-un stramos comun cu al maimutelor antropoide. Pentru a intelege mai bine felul in care oamenii privesc religia si autoritatea este necesar sa aruncam o privire in lumea animala.
Mamiferele traiesc fie solitar, fie in grupuri de mai multi indivizi, in acest din urma caz dezvoltandu-si o viata sociala surprinzator de complexa. Si la maimutele antropoide moderne vedem aceste categorii: in vreme ce urangutanul traieste solitar, gorilele, cimpanzeii si bonobo traiesc in grupuri conduse de un mascul alfa in primul caz, de un grup de masculi dominanti in cel de-al doilea si de un grup de femele in ultimul exemplu.
In comunitatea stiintifica nu exista vreun dubiu referitor la faptul ca omul a evoluat dintr-o maimuta antropoida cu organizare sociala de grup. Dezvoltarea sintaxei, a comunicarii structurate care sta la baza diferentierii noastre de celelalte maimute antropoide, este un proces de durata care presupune o interactiune cvasi-permanenta, practic imposibila in cazul alternativei, traiul solitar.
Nu la fel de clar stau lucrurile in privinta tipului de organizare sociala pe care il aveau stramosii nostri. Nu am cunostinta de dovezi care sa certifice cine era la conducerea clanurilor de oameni primitivi.

Totusi, nu rezist tentatiei de a specula putin pe aceasta tema, utilizand modelele surogat ale maimutelor antropoide moderne:

1. Femeile la putere
Maimutele bonobo sunt foarte asemanatoare din punct de vedere fizic cimpanzeilor. Diferentele notabile sunt legate de interactiunile de grup.
Viata lor este destul de pasnica, foarte promiscua dupa standardele morale ale oamenilor. Se face foarte des sex, mult dincolo de nevoile stricte de procreere ale speciei. Deloc surprinzator ar spune unii, exista mult mai putine conflicte in si intre grupurile de bonobo. http://www.bonobo.org/whatisabonobo.html

2. Barbatii la putere
In contrast cu rudele lor foarte apropiate, grupurile de cimpanzei sunt conduse de cativa masculi foarte agresivi iar violenta si cruzimea apar deseori in si intre grupurile lor.

3. Barbatul la putere
Gorilele traiesc in clanuri conduse de un singur mascul dominant care este si singurul care se reproduce avand la dispozitie un harem de femele. Atata vreme cat este puternic si viguros, pozitia masculului dominant nu este contestata dar, inevitabil, vine vremea cand el va fi detronat de catre tinerii vagabonzi aflati in cautarea unui harem accesibil.

Odata cu descoperirile din domeniul geneticii, s-au cuantificat diferentele dintre ADN-urile omului si cele ale maimutelor antropoide moderne.
Diferenta dintre om si bonobo este aproximativ identica cu cea dintre om si cimpanzeu si mai mica decat cea dintre om si gorila. Cu toate acestea, ma aventurez sa cred ca grupurile sociale ale stramosilor nostri au fost conduse mai degraba de barbati decat de femei. Iata argumentele pe care ma bazez:

A. Violenta
Istoria omenirii este un lung sir de violente, atrocitati, exterminari, genociduri, in general agresivitate extrema comandata mai degraba de indivizi pulsand de testosteron decat de mame care vroiau sa-si protejeze copiii.

B. Religiile
Supranaturalul a aparut foarte timpuriu, in zorii umanitatii, simultan cu dezvoltarea sintaxei si a dorintei de explicare ale fenomenelor naturale spectaculoase pe care primitivul nu avea cum sa le inteleaga. Evident ca astazi, la adapostul secolelor de stiinta, zambim superior cand aflam ca, pana nu demult, Pamantul era plat iar fulgerele erau armele prin care masculul superdominant, dar in acelasi timp nevazut, isi pedepsea supusii pentru cine stie ce vina reala sau imaginara.
http://gandirerationala.blogspot.com/2009/02/misticism.html
Nu am cunostinta de vreun panteon, inca cu adepti sau extinct, care sa fie "condus" de vreo divinitate care sa fie perceputa altfel decat ca fiind de gen masculin. Divinitatile de gen feminin au ocupat si inca ocupa un rol secundar de mame si sotii, anexe ale adevaratilor stapani ai lumii.
Cunoscand tendinta evidenta a oamenilor de a antropomorfiza toate fenomenele universului, este usor de inchipuit ca panteonul oamenilor primitivi reflecta indeaproape organizarea propriei lor ordini sociale.

Diferentele dintre modelele de organizare sociala ale mamiferelor si ale tuturor maimutelor antropoide, inclusiv cel al oamenilor primitivi, tin de diferentele dintre complexele multigenice care s-au selectat de-a lungul multor generatii. Fascinante mi se par implicatiile relatiei oamenilor cu autoritatea.

1. Daca, prin reducere la absurd, am fi evoluat dintr-o specie solitara am fi avut o foarte mica aderenta la reguli.
2. In cazul in care femeile satisfacute sexual ar fi condus grupurile sociale ale stramosilor nostri, procesul natural de luare a deciziilor ar fi fost probabil unul consensual, mult mai aproape de valorile democratice moderne.
3. Respectul pentru autoritatea impusa prin forta unui mascul agresiv este cea care a marcat dezvoltarea speciei noastre. Presiunile evolutioniste din mediul inconjurator au favorizat selectia genelor care au determinat acceptarea autoritatii discretionare masculine, clanurile astfel organizate social avand mai mult succes in zorii umanitatii, cand omul era inca atat de fragil in comparatie cu pericolele care il pasteau la tot pasul.
4. Conformismul, spiritul de turma si lipsa de initiativa sociala care ne anima sunt produsele secundare ale respectului pentru autoritate supra-selectat genetic.

Adeptii umanismului secular sunt mai degraba un accident genetic, mult mai greu de inregimentat in structuri autocratice, corespondentul lor din lumea animala fiind mai degraba pisica. De aceea, ca sa-l parafrazez pe Richard Dawkins, este si mult mai greu de organizat o sleahta de pisici in comparatie cu una de caini, in care toti vor asculta de masculul dominant.

Vi se pare familiar cumva ultimul paragraf?


Citeste tot...

duminică, 21 iunie 2009

Filtre mentale

S-a intamplat vreodata sa discutati in contradictoriu cu persoane inteligente si sa va intrebati cum de nu reusiti sa va intelegeti? Eu recunosc ca da. “Cum este posibil sa fiu contrazis pe marginea unor teme in care ma simt expert? Cu siguranta respectivul este idiot... sau incult, prostanac, sarac cu duhul, ratacit, confuz, nebun, delirant, ilogic, fanatic...” cum vreti dumneavoastra. Oricat de facila mi s-ar parea aceasta explicatie, in cele mai multe cazuri nu este satisfacatoare. Am avut numeroase si aprinse controverse cu creationisti educati, inteligenti cu care din pacate nu am ajuns la niciun rezultat, astfel incat m-am intrebat daca nu cumva imi scapa ceva. Raspunsul l-am gasit in diagrama dezvoltata de Chris Argyris de la Harvard Business School si Don Schon de la MIT, "The Ladder of Inference".


In zilele noastre, portile cunoasterii s-au deschis pentru toti, gratie internetului. Pusi in fara unor intrebari dificile, cum ar fi aparitia vietii pe pamant, oamenii ajung la concluzii diferite datorita faptului ca, voit sau nu, selecteaza puternic din multitudinea de informatii relevante doar pe acelea care se potrivesc sistemului lor de valori. Este iluzoriu sa cred ca un om convins ca Biblia spune adevarul cuvant cu cuvant va accepta explicatia evolutiei omului dintr-un stramos comun cu maimutele antropoide cand asta pentru el inseamna sa arunce la cos idei foarte convenabile.

“Cum adica omul este si el un animal? Cum ar arata lumea fara credinta cand notiunile de bune si rau vin de la dumnezeu? Oare diversiunile evolutioniste nu-i fac pe oameni mai egoisti, mai pacatosi, mai rai?”

Poate veti spune ca este datoria fiecaruia sa-si formeze convingerile abia DUPA parcurgerea informatiilor relevante acestui subiect si ca ar trebui ca oamenii sa-si testeze regulat convingerile luand in calcul noile informatii relevante subiectului. Sa fim totusi realisti! Pentru majoritatea oamenilor "fereastra" de timp in care isi cauta "filozofia" de viata se inchide timpuriu, la inceputul decadei a treia de viata. Odata ce au imbratisat, cu argumente solide sau nu, creationismul sau evolutionismul, in mod exceptional mai vedem "transferuri", intr-un sens sau altul, dupa varsta de 30 de ani. Filtrele emotionale pe care ni le construim ne fac sa selectam informatia pe care o luam in calcul atunci cand tragem concluzii pe teme complexe, care necesita documentare serioasa.

Tu ce filtru ti-ai instalat?

Citeste tot...

luni, 8 iunie 2009

Medicina alternativă

A fost o vreme când medicul și șamanul se înghesuiau la capătâiul bolnavului, fiecare încercând să-l vindece cu metodele proprii. Unul se grăbea să lase sânge și să “echilibreze” umorile organismului iar celălalt invoca spiritele benevolente și le alunga pe cele malefice. E adevărat că pe atunci Soarele se învârtea în jurul unui Pământ plat iar fenomenele atmosferice erau capriciile unor personaje supranaturale. Privind contextul istoric realizăm că cele două personaje mai sus amintite, deși diferite în aparență, erau esențialmente similare. Învățăceii lui Galen și Paracelsus acceptau fără critică postulatele maeștrilor iar șamanii perpetuau mituri vechi de secole. Nici unii, nici alții nu considerau necesar să-și verifice afirmațiile într-o eră în care experimentul nu era utilizat nici măcar în legătură cu legile fizicii. Să ne amintim că până la Galileo Galilei toată lumea considera că o ghiulea cade mai repede decât un bob de mazăre. Era de “bun simț” să consideri că obiectele mai grele cad mai repede decât cele mai ușoare dar pentru multe milenii nu s-a gândit nimeni să verifice.

Apariția și dezvoltarea științei moderne pe baza metodei științifice a făcut diferența dintre mit și realitate în fizică și în alte științe exacte. În medicină lucrurile stau încă altfel, din păcate.

Bolile de care suferă oamenii sunt afecțiuni multifactoriale de o complexitate încă nedeslușită complet. În plus, evoluția maladiilor nu este liniară, simptomele se pot remite de la sine și câteodată corpul uman este capabil de a învinge de unul singur boli foarte grave.

Pentru a se elimina influența abilităților naturale ale organismului de a combate boala trebuie sa facem uz de statistică atunci când evaluăm eficacitatea și siguranța oricărui medicament sau intervenție medicală. Cu alte cuvinte, niciodată cazuri izolate de vindecare nu reprezintă dovezi științifice, oricât de spectaculoase ar fi evoluțiile pacienților. Este nevoie de studii efectuate pe loturi de mii de pacienți în care jumătate dintre ei primesc medicamentul studiat iar cealaltă jumătate primește placebo, o tabletă inactivă. Este de dorit ca nici pacientul și nici investigatorul să nu știe ce fel de tabletă sau tratament primește primul, rezultatele urmând să fie înregistrate cu obiectivitate și raportate unei comisii centrale care mai târziu va analiza rezultatele și va trage concluziile. Pe scurt, trialurile clinice dublu orb, randomizate, cu control placebo stau la baza metodei prin care medicina își face intrarea în rândul științelor exacte. Este echivalentul medical al experimentului cu ghiuleaua și bobul de mazăre din fizică.

Așadar, dacă un medic, renumit sau oarecare, pretinde că a descoperit un nou medicament sau metodă terapeutică, trebuie să fie pregătit să întâmpine rigoarea comunității științifice, așa numitul “peer review”, care vor analiza critic felul în care acesta a ajuns la concluzii. Numai după ce trece examenul acestei analize obiective orice nouă metodă intră în curentul general al medicinei și încetează a mai fi “alternativă”. Ducând mai departe analogia cu fizica, dacă vreun fizician renumit pretinde că a descoperit o lege alternativă a gravitației, bazându-se pe câteva experiențe personale, va trebui să convingă prin experiment predicțiile noii teorii alternative.
Firește că în medicină lucrurile sunt mai complicate dar în esență diferențele vin din gradul mare de eroare al măsurătorilor experimentale individuale din medicină si nu din cauza faptului că, în această ramură, metoda științifică nu s-ar putea aplica. Măsurarea efectului unei medicații are variații atât de mari încât fără statistică și fără a utiliza loturi numeroase de pacienți nu putem să înregistrăm rezultate coerente și să tragem concluzii consecvente. Evident că povara strângerii dovezilor cade în sarcina celor care propun alternativele.

Medicina bazată pe dovezi este conceptul care reunește principiile cercetării medicale prin care orice nou medicament sau procedură medicală trebuie să-și dovedească atât eficacitatea cât și siguranța prin trialuri clinice. La fel ca în cazul altor științe, argumentul autorității și experienței în domeniu nu ține locul experimentului menit să impună o nouă teorie sau lege fizică.

Așadar, așteptăm cu interes ca adepții homeopatiei, acupuncturii și ai altor alternative medicale să convingă comunitatea științifică prin studii clinice, dublu orb, randomizate cu control placebo. Deocamdată nu au
făcut-o iar numeroasele studiile publicate pe aceaste teme au mari probleme de design și de aceea nu pot fi luate în serios. Din păcate, există mult prea mulți medici care exploatează, din ignoranță sau interes, atât complexitatea conceptului de medicină bazată pe dovezi cât și laxitatea cadrului juridic și profesează pe bani frumoși o așa-zisă medicină alternativă temporizând de multe ori actul medical veridic, jucându-se cu speranțele pacienților. La această stare de fapt concură și starea deplorabilă în care se află atât sistemul sanitar cât și educația sanitară a populației unei țări mai degrabă orientate spre misticism decât spre rațional.

Sănătate tuturor!


Citeste tot...

marți, 19 mai 2009

Despre casatoriile si adoptiile homosexuale, plus o provocare

Noul Cod Civil bate in piatra ceea ce prejudecata romaneasca isi dorea de mult timp. Interzicerea expresa a casatoriilor homosexuale.

Art.288 – Căsătoria se încheie între bărbat şi femeie prin consimţământul personal şi liber al acestora.

Noul Cod Civil


Noul Cod Civil mentioneaza chiar in primul articol ca institutia casatoriei vizeaza uniunea dintre un barbat si o femeie, interzicandu-se, per a contrario casatoriile dintre persoane de acelasi sex.



1. Casatoriile

Includerea regimului casatoriei chiar in Codul Civil este in sine o schimbare. Pana acum casatoriile erau reglementate de Codul Familiei, intrat in vigoare in 1954. Nicaieri in dispozitiile Codului Familiei nu s-a prevazut diferenta de sex ca fiind o conditie de fond a casatoriei.


Numerosi doctrinari [1] au semnalat ca lipseste reglementarea expresa a casatoriilor de acelasi sex, dar peste tot s-a proclamat ca:


diferenta de sex este considerata unanim in literatura noastra de specialitate ca cerinta leaga de fond la casatorie


sau ca

rezulta din insasi definitia sau ratiunea de a fi a casatoriei.


Unii autori [2] au mers si mai departe si au proclamat ca:

aceasta situatie [...] este de natura sa incurajeze in Romania preocuparile pentru legalizarea casatoriilor homosexuale [...] in lipsa unor demersuri legislative urgente si transante in materie de casatorie liberalizarea raporturilor sexuale intre persoane de acelasi sex este numai preludiul legalizarii casatoriilor dintre astfel de persoane.


In aceste conditii, de norme facute nu prin lege, ci prin idealizarea casatoriei de catre autori, care nu sunt facatori de lege - parlamentari sau membrii ai Guvernului - ma intreb daca vre-un cuplu homosexual a incecat o casatorie civila. As aprecia relatari in comentariile acestui articol.

Cert este ca cei 55 de ani de activitate a Codului Familiei au oferit oportunitatea de a vedea, prin comentariile doctrinarilor, care este motivul pentru care se considera ca nu poate opera casatoria intre persoanele de acelasi sex - "Este firea casatoriei de a fi incheiata intre persoane de sex diferit" - si motivele care stau la baza acestei afirmatii. Consider ca motivele care o sustin sunt false, si ca nu este in firea casatoriei de a fi incheiata numaia intre persoane de sex diferit.

Probabil cel mai vehiculat argument fals pentru monosexualitatea casatoriei este menirea acesteia de a asigura reproducerea. Sau mai elegant formulat, pentru a asigura viata de familie. Acest argument este fals pentru ca daca aceasta ar fi menirea casatoriei, casatoriile dintre persoanele infertile sau care nu doresc, sau care nu pot avea din cauza starii de sanatate copii ar trebui oprite. Exista numeroase casatorii intre persoane heterosexuale care nu au si nu vor avea niciodata copii.

Cat despre familie, dat fiindca si persoanele care nu vor/nu pot sa aiba copii pot forma o familie, nu vad de ce o familie nu ar putea fi formata si de un cuplu homosexual. Sigur, cand vine vorba de familie imediat se pune problema copiilor, problema pe care o las insa pentru discutia despre adoptii. Dar deocamdata, nu vad de ce un cuplu homosexual fara copii nu ar putea fi privit ca o familie.

Un al doilea argument fals se refera la relatiile sexuale, spunandu-se ca este firesc ca statul sa incurajeze relatiile sexuale "normale" si sa nu le recunoasca pe cele "anormale". Desi studii peste studii stiintifice arata ca homosexualitatea nu este un comportament deviant, dobandit, ci innascut, multe persoane inca mai considera astfel de relatii "anormale". Evident toate aceste persoane sunt heterosexuale, si militeaza pentru impingerea la marginea societatii a persoanelor care intretin relatii homosexuale. Motivele pentru acest comportament irational si dezumanizant sunt diverse - religia, intoleranta, si frica de cei care sunt diferiti.


"Suntem o ţară eminamente creştină şi România nu poate accepta o căsătorie între homosexuali. Acest lucru a reieşit şi din discuţiile avute cu Biserica şi cu societatea civilă, şi sub acest aspect am făcut un lucru foarte bun" (deputatul PD-L Danie Buda)


Dupa cum voi cere in provocarea finala a acestui articol, as dori ca persoanele heterosexuale care nu tolereaza realtiile sexuale homosexuale sa se gandeasca cum ar fi daca propriul lor copil, fiu sau fiica, ar avea atractie fata de persoane acelasi sex.

In fine, un alt argument irational des intalnit este legat de "purtiatea" casatoriei, adica asa zisa necesitate ca institutia casatoriei sa isi mentina "prestigiul". Nu stiu conform caror standarde se evalueaza prestigiul unei institutii [institutie - un grup de norme care reglementeaza unitar o situatie juridica], dar in mod cert acest argument se bazeaza pe temerea ca altcineva decat heterosexualii ar avea acces la o institutie facuta de heterosexuali pentru heterosexuali.

In aceasta conceptie, casatoria devine un privilegiu de casta. Un privilegiu acordat unui grup de persoane bazat pe norocul pe care l-a avut la nastere. Nu pot sa nu ma cutremur ca in Romania secolului XXI inca mai exista privilegii de casta. Privilegiu de casta a fost si institutia proprietatii. Dar nu acum, ci in antichitate. Intr-adevar, din antichitate si pana la inceputul epocii moderne, in functie de bafta pe care o persoana o avea la nastere, acea persoana avea accesul la o institutie legala - protectia asigurata proprietatii de catre stat. "Pana la inceputul epocii moderne" nu este o exprimare riguros exacta, fiindca abia in 1807 accesul unanim la institutia proprietatii a fost acordat tuturor persoanelor prin abolirea (oficiala cel putin) a sclaviei pe mapamond.

Totusi 202 de ani mai tarziu, in functie de bafta pe care o are la nastere, o persoana poate sau nu avea parte de un privilegiu acordat de stat heterosexualilor care vor sa se castoreasca. L-am numit privilegiu de casta fiindca este exclusivist, iar acum ar trebui vazut de ce il numesc privilegiu.

Mai intai, trebuie sa disting intre beneficiu si privilegiu. Intr-adevar, casatoria clasica nu constituie pentru toate persoanele un beneficiu. Din ce in ce mai multe persoane opteaza sa traiasca in concubinaj pentru a evita efectele casatoriei. Casatoria este o alegere inflexibila - vrei sau nu vrei sa te casatoresti - si din ce in ce mai multe persoane refuza beneficiile sau obligatiile aferente casatoriei.

Dar privilegiul nu se identifica cu beneficiul. Privilegiul insemna dreptul de optiune. Inseamna ca ai dreptul de a alege un regim juridic daca consideri ca beneficiile surclaseaza dezavantajele.

Pentru unele persoane homosexuale, casatoria ar putea fi un beneficiu. Persoanele heterosexuale care au sentimente afective unul fata de celalalt pot beneficia de unele reglementari privind bunurile, de exemplu.

Traind impreuna, este posibil ca o persoana sa castige mai mult decat cealalalt partener care se ocupa cu intretinutul gospodariei, gestiunea treburilor personale, ingrijirea familiei exitinse a ambilor parteneri, etc. Pentru persoanele care au optat pentru casatorie, legea instituie proprietatea comuna a bunurilor astfel incat cel care nu contribuie efectiv, banesc, la bunurile folosite in comun, sa aiba totusi siguranta proprietatii. Cuplurile homosexuale nu beneficiaza de acest avantaj, desi poate isi doresc sa asigure partenerului o situatie juridica similara.

Casatoria produce efecte si asupra mostenirilor. Odata ce un membru al cuplului moare, sotul supravietuitor heterosexual stapaneste nu numai jumatatea sa din bunurile comune asa cum am detaliat in paragraful anterior, dar si o parte semnificativa din jumatatea defunctului. Partenerul homosexual nu are parte de acest avantaj.

Sotul heterosexual, chiar daca nu i s-a lasat nimic prin testament sau chiar a fost dezmostenit, primeste jumatate din bunurile comune plus o rezerva succesorala. Insa cuplurile homosexuale nu pot avea singuranta pentru cauza de moarte pe care o au cuplurile heterosexuale.

Ar mai fi si alte beneficii (privind impozitarea, pensiile de mostenitor s.a.) dar acestea 2, privind proprietatea, sunt de importanta capitala.

2. Adoptiile

Problema cea mai controversata priveste dreptul cuplurilor homosexuale de a adopta. In opinia mea, daca institutia casatoriei priveste exclusiv viata privata a celor doua persoane,o viata privata in care statul, si majoritatea care decide in stat nu ar trebui sa isi bage nasul pentru a discrima cine are acces la casatorie si cine nu, in domeniul adoptiilor situatia este putin diferita, fiindca apare si o a treia persoana a carui viata este hotarata de adoptatori.

Astfel, in domeniul adoptiilor primeaza si trebuie sa primeze interesul copilului, mai presus de interesul patenerilor care doresc sa nu fie discriminati.

In primul rand, este indubitabil mai bine pentru un copil sa fie crescut de un cuplu gay/lesbi decat sa fie lasat pe strada. Nu exista nicio dovada stiintifica ca un copil crescut de un astfel de cuplu va fi semnificativ traumatizat. Cu atat mai mult, un astfel de copil nu ar putea fi mai traumatizat ca unul crescut pe strada sau in orfelinat.

Totusi, consider ca el ar fi crescut un pic mai bine de un cuplu de heterosexuali. Stiu ca e o afirmatie care va starni controverse, dar nu putem nega ca sexele se comporta diferit cu copiii - in mare, femeile sunt protective si dispuse sa petreaca mult timp cu copilul, iar barbatii mai autoritari cand copilul face boacane mari. De asemenea, sunt preocupati cu dezvoltarea lor pe termen lung. [3] [4] si mai vazusem vreo 2 studii pe care nu le mai gasesc. In opinia mea, bazandu-ma pe cercetari de genul acesta, un cuplu heterosexual este un mix bun pentru dezvoltarea unui copil.

Ceea ce nu inseamna ca un parinte unic sau un cuplu gay sau lesbi nu ar putea asigura o dezvoltare excelenta, dar cu eforturi mult mai mari probabil. In aceste conditii, propun stabilirea unei oridini de preferinta la adoptie. Stiu ca este discriminare pe fata, dar cred cu tarie ca interesul minorului primeaza fata de orice principiu general.

E doar o ordine de preferinta in contextul in care numarul de copii orfani depaseste cererea de adoptii. Si e discriminare doar pe criteriul forma familiei, ceteris paribus. Sigur ca daca in concurs vine un cuplu hetero fara mijloace materiale reale de a creste copilul cu un cuplu homosexual, sau o mama sau tata single, ecuatia se schimba.

Preferinta nu trebuie sa fie pe sistemul totul-sau-nimic (cuplul heterosexual va lua mereu minorul), ci poate fi bazat pe un sistem de puncte. Imaginati-va un sistem in care familiile care doresc sa adopte sunt notate cu pana la 100 de puncte, sistem in care cuplul hetero primeste automat ceva de genul +5 puncte. Intodeauna trebuie sa primeze interesul copilului, dar parintii de sex mixt ar trebui sa fie doar unul de factorii de luat in calcul.

Desigur, handicapul de puncte l-am ales arbitrar, daca un asemenea sistem ar fi pus in practica ar trebui foarte atent gandita cifra exacta, atat pentru cuplurile homosexuale, cat si pentru parintii unici (mama sau tata care vor sa creasca copilul singuri).

3. Provocarea

Acestea sunt parerile unei persoane heterosexuale care priveste problema casatoriilor si adoptiilor gay/lesbi cu o oarecare apasare pe inima datorata faptului ca in ajunul unor ample schimbari legislative care pot obliga cetatenii acestui stat poate pentru urmatoarul secol, etica romaneasca pare sa nu fi avansat de loc.

In timp ce alte tari au legalizat inca de acum 20 de ani casatoriile intre persoane de acelasi sex, multi romani inca mai privesc cu frica o asemea schimbare. Frica de necunoscut, frica indusa de gheara crestina care inca mai propovaduieste morala bazata pe texte milenare interpretate aleator.

Potrivit proiectului de Cod Civil, "doua persoane de acelasi sex nu pot adopta impreuna un copil". "Parlamentarii au dorit practic sa interzica adoptia intr-o astfel de situatie [...] avand in vedere ca se discuta de acele relatii de tip homosexual." spune din nou ultra-crestinul Daniel Buda. Motivul religios este mult prea evident.

Pe de alta parte, alte persoane din grupari fasciste se tem pur si simplu ca le va fi interzisa ura sau actiunile discriminatorii, facand liste cu "drepturile" de care sunt deprivati, persoane precum Bogdan Mateciuc de la Altermedia.info. Se stie ca ura si discriminarea fata de cei diferiti sunt scopuri de capatai ale neo-fascistilor.

In acest sens, lansez o provocare deputatului Daniel Buda, domnului Bogdan Mateciuc, si oricarui heterosexual in general, mai ales celor care nu au copii maturi.

Este un exemplu simplu de imaginatie, pe care eu l-am facut prima oara cand am meditat asupra problemelor din acest articol. Daca veti avea, sau daca ati fi avut, un copil care are puternice tendinte homosexuale, ce v-ati dori pentru el? O societate in care este marginalizat, fortat sa se ascunda de prieteni, de familie, exclus din institutii de drept, precum dreptul de a-si consacra juridic parteneriatul de viata cu persoana fata de care are afectiune? Supus urei, pietrelor aruncate pe strada de catre baieti care poarta simbolurile naziste? Supus imposibilitatii de a lasa un urmas, chiar daca nu biologic, cand in fata lui vede copii care cresc singuri pe strada sau fara pic de atentie si compasiune in institutii de stat?

Sau ati dori pentru el sau ea o viata pe cat se poate normala? Raspundeti sincer, in acest exercitiu este vorba de propriul fiu sau propria fiica.



[1] Emese Florian, Dreptul Familiei, CH Beck 2006. I.P Filipescu, Tratat de Dreptul Familiei, All 1993. Al Bacaci C Hageanu V Dumitrache, Dreptul familiei, All Beck 2005

[2] D Titian A Constantin M Cirstea, Codul Familiei Adnotat, Hamangiu 2007

[3] http://findarticles.com/p/articles/mi_qa3749/is_200310/ai_n9302754/

[4] http://psycnet.apa.org/index.cfm?fa=main.doiLanding&uid=1996-01792-011




Citeste tot...

sâmbătă, 9 mai 2009

Are libera-cugetare o parte constructivă?

Are libera-cugetare o parte constructivă?
de Robert Ingersoll

Scopul liber-cugetătorului este de a afla adevărul – condiţia fericirii – cu ţelul ca această viaţă să dobândească valoare. Aceasta este partea afirmativă, pozitivă şi constructivă.

Fără libertate nu există fericire adevărată. Este posibil să existe o mulţumire ca cea a unui sclav – a unuia care este fericit că a trecut o zi fără să fie bătut – cineva care este bucuros că a avut destulă mâncare – dar ideea supremă de fericire este libertatea.

Toate sistemele religioase înrobesc mintea. Anumite lucruri sunt cerute – anumite lucruri trebuie crezute – anumite lucruri trebuie făcute – şi individul care devine subiectul sau sclavul acestei superstiţii trebuie să renunţe la orice idee de individualitate sau de speranţă a dezvoltării şi progresului intelectual.

Cei religioşi ne informează că undeva în univers există un Dumnezeu creştin, care se străduieşte să guverneze lumea şi care, în acest scop, recurge la înfometare şi la inundaţii, la cutremure şi la boli – şi care, în ultimă instanţă, pregăteşte o revenire a religiei. Aceasta se numeşte „afirmativ şi pozitiv”.

Omul cu raţiune ştie că un asemenea Dumnezeu nu există şi, astfel, afirmă că doctrina religioasă este total absurdă. Aceasta se numeşte „negaţie”. Dar, pentru mintea mea, este o afirmaţie şi face parte din latura pozitivă a liber-cugetării.

Un om care constrânge această Zeitate să renunţe la tronul ei aduce un însemnat şi minunat serviciu rasei umane.

Atât timp cât oamenii vor crede în tiranie în rai, ei vor practica tirania pe pământ. Cei mai mulţi oameni sunt deosebit de imitativi şi nimic nu este la fel de plăcut pentru credinciosul obişnuit ca a fi asemeni Dumnezeului lui.

Tot aceşti creştini ne spun nouă că aproape oricine este sortit pedepsei veşnice, în timp ce câţiva creştini norocoşi, care au fost aleşi cu miliarde de ani înainte de a se crea lumea, vor fi fericiţi. Asta numesc ei „veşti de mare bucurie”. Liber-cugetătorul denunţă această doctrină ca fiind ruşinoasă dincolo de puterea de exprimare a cuvintelor. El spune, şi o spune limpede, că un Dumnezeu care ar crea o fiinţă umană, ştiind că aceasta va fi etern nefericită, trebuie, prin urmare, să fie de o răutate neţărmurită.

Omul liber, în al cărui creier şarpele superstiţei nu s-a furişat, ştie că dogma chinului veşnic este o minciună fără margini. El mai ştie că – dacă dogma ar fi adevărată – orice om ar trebui să urască, din fiecare fibră a fiinţei lui, pe creatorul universului. De asemenea, el ştie – în puţinul pe care îl cunoaşte – că nici un om cumsecade nu ar putea fi fericit in rai dacă majoritatea rasei umane se află în iad. El ştie că o mamă nu s-ar putea bucura de societatea lui Hristos dacă fiii ei ar fi sortiţi pierzaniei; şi el ştie că, dacă s-ar putea bucura, acea mamă ar fi, pur şi simplu, o fiară sălbatică. Omul liber ştie că gazdele angelice, în astfel de circumstanţe, nu s-ar putea simţi bine în pielea lor decât dacă ar avea inima unui boa-constrictor.

Aşadar, se poate vedea că există o parte afirmativă, pozitivă şi constructivă a liber-cugetării.

Care este partea pozitivă?

În primul rând: o negare a tuturor minciunilor religioase – o demascare a tuturor superstiţiilor. Aceasta este doar curăţarea solului, pentru ca seminţele valorii să poată fi sădite. Este necesar, mai întâi, să fie distruse toate buruienile otrăvitoare, să fie gonite fiarele sălbatice. Apoi vine altă etapă – alt fel de muncă. Liber-cugetătorul ştie că universul este natural – că nu există loc, nici măcar în spaţiul infinit, pentru miraculos, pentru imposibil. Liber-cugetătorul ştie, sau simte că ştie, că nu există un suveran al universului, care, ca un rege sau un tiran neînsemnat, se desfată dovedindu-şi autoritatea. El simte că toţi cei din univers sunt făpturi condiţionate şi că doar cei ce trăiesc în conformitate cu premisele fericirii sunt fericiţi, iar acest fapt sau adevăr ori filosofie acoperă toţi oamenii şi toţi zeii – dacă ar exista zei.

Partea pozitivă este aceasta: orice acţiune bună are consecinţe bune – dă roade bune întotdeauna – iar orice acţiune rea are consecinţe rele şi dă roade stricate. Liber-cugetătorul mai afirmă şi că orice om trebuie să suporte consecinţele propriilor fapte – că trebuie să culeagă ce a semănat şi că nu poate fi scuzat de bunătatea altuia sau condamnat pentru răutatea altcuiva.

Mai există încă o parte, şi anume aceasta: liber-cugetătorul ştie că toţi preoţii, cardinalii şi papii nu cunosc nimic despre supranatural – nu ştiu nimic despre zei ori îngeri, raiuri sau iaduri – nimic despre cărţi insuflate sau Spirite Divine, reîncarnare ori ispăşire. El ştie că toate acestea sunt, pur şi simplu, superstiţii. El ştie şi că aceşti oameni – de la papă la preot, de la episcop la paroh, nu fac nici cel mai mic bine în lume – că trăiesc din munca altora – că nu câştigă nimic de unii singuri – că nu contribuie cu nimic la fericirea, la bunăstarea sau la bogaţia omenirii. El ştie că ei fac comerţ şi trafic de ignoranţă şi de teamă, că din speranţă şi durere ei fac marfă – şi mai ştie că în orice religie preotul insistă asupra a cinci lucruri – Primul: există un Dumnezeu. Al doilea: şi-a făcut cunoscută vrerea. Al treilea: m-a ales pe mine să îi explic mesajul. Al patrulea: acum vom face o colectă. Şi al Cincilea: cei care nu contribuie vor fi, cu siguranţă, osândiţi.

Partea pozitivă a liber-cugetării este a afla adevărul – faptele naturii – pentru a putea beneficia de aceste adevăruri – în scopul de a hrăni, de a îmbrăca şi de a educa omenirea.

În primul rând, dorim să găsim acel lucru care va prelungi viaţa oamenilor – care va preveni sau va ucide boala – care va alunga durerea – care ne va da sau ne va păstra sănătatea.

De asemenea, vrem să colaborăm cu aceste forţe ale naturii, în scopul de a ne fi bine hrăniţi şi îmbrăcaţi – de a avea case bune care să ne protejeze de căldură şi de frig. Şi dincolo de acestea – dincolo de aceste nevoi simple – mai exista dorinţe şi aspiraţii, iar libera-cugetare ne va da ce este mai înalt posibil în artă – ce este mai frumos şi mai captivant în muzică – cele mai valoroase tablouri, sculpturi dintre cele mai sublime – cu alte cuvinte, libera-cugetare va dezvolta creierul la capacitatea lui maximă. Libera-cugetare este sursa artei şi a ştiinţei, a moralităţii şi a fericirii.

Suntem acuzaţi de adulatorii mitului evreiesc că noi distrugem, că noi nu construim.

Ce am distrus noi? Am distrus ideea că un monstru a creat şi guvernează această lume – afirmaţia că un Dumnezeu cu o milă şi cu o compasiune infinită a susţinut sclavia şi poligamia şi a ordonat moartea bărbaţilor, femeilor şi copiilor. Noi am distrus ideea că acest monstru i-a creat pe câţiva dintre copiii lui pentru bucuria eternă şi pe marea lor majoritate pentru durerea veşnică. Noi am distrus infinita absurditate că salvarea depinde de credinţă, că cercetarea este periculoasă şi că torţa raţiunii luminează doar drumul spre iad. Din fiecare mormânt, am scos diavol rânjind, iar din moarte, blestemul – şi în locul acestor dogme, al acestor minciuni, am pus ceea ce este firesc şi se recomandă pe sine inimii şi creierului.

În loc să îl iubim pe Dumnezeu, ne iubim unii pe alţii. În loc de religia cerului – religia acestei lumi – religia familiei – iubirea soţului pentru soţie, a soţiei pentru soţ – iubirea tuturor pentru copii. Astfel încât, acum adevărata religie este: lăsaţi-ne să trăim unul pentru celălalt; lăsaţi-ne să trăim pentru lumea aceasta, fără să ţinem cont de trecut sau să ne temem de viitor. Lăsaţi-ne să ne folosim gândirea şi forţele în beneficiul nostru şi al altora, ştiind că dacă alta ar fi lumea, aceeaşi filosofie care ne oferă bucurie aici ne-ar face fericiţi acolo.

Nimic nu poate fi mai absurd decât ideea că putem face ceva care să mulţumească sau să nemulţumească o fiinţă infinita. Dacă gândurile şi acţiunile noastre pot scădea sau mări bucuria lui Dumnezeu, atunci, în această măsură, Dumnezeu este sclavul şi victima omului.

Energiile lumii au fost irosite în slujba unei năluci – milioane de preoţi au trăit din hărnicia altora şi nu a fost economisit nici un efort pentru a pentru a împiedica libertatea intelectuală a omenirii.

Ştim, în puţinul pe care îl cunoaştem, că religiile supranaturale nu au nici o bază în afară de minciună şi de greşeală. A dezvălui aceste minciuni – a corecta aceste greşeli – a clădi edificiul civilizaţiei pe fundaţia adevărului demonstrat – aceasta este sarcina liber-cugetătorului. A distruge indicatoare care arată direcţia greşită – a corecta hărţi care arată drumul spre stânci şi naufragii – a scoate demonul fricii din minte – a proteja leagănul de şarpele superstiţiei şi a goni bezna ignoranţei cu soarele ştiintei – aceasta este sarcina liber-cugetătorului.

Ce lucru constructiv a fost făcut de către biserică? Creştinismul ne-a dat o lume plată acum câteva mii de ani – un rai deasupra ei, unde trăieşte Iehova şi un iad sub ea, unde cei mai mulţi oameni vor locui. Creştinismul a susţinut că o anumită credinţă este necesară pentru salvare şi că această credinţă este mult mai bună şi mai importantă decât practicarea tuturor virtuţilor. A devenit inamicul cercetării – amarul şi neobositul duşman al raţiunii şi al libertăţii gândirii. A comis toate nelegiuirile şi a practicat toate cruzimile pentru răspândirea crezului său. A scos sabia împotriva libertăţii lumii. A înfiinţat şcoli şi universităţi pentru păstrarea ignoranţei, a susţinut că deţine sursa şi standardul adevărului complet. Dacă biserica ar fi reuşit, ştiinţa n-ar fi putut exista.

Libera cugetare ne-a dat tot ce avem de valoare. A fost marea forţă constructivă. Este unicul descoperitor şi toate ştiinţele sunt copiii ei.

The Truth Seeker, New York 1890.


Citeste tot...